Studiile preclinice sunt cercetările efectuate în laborator, înaintea primei administrări la om, pentru a stabili dacă o substanță are efectul dorit și dacă este suficient de sigură ca să fie testată mai departe. Ele includ experimente pe celule, analize chimice, simulări pe computer și studii pe animale, iar rezultatele sunt cerute de autorități înainte de a permite studiile clinice.
Informațiile de mai jos sunt generale și educative. Imaginea de ansamblu a drumului unui produs, în care etapa preclinică este doar prima parte, o găsești în ghidul despre dezvoltarea unui medicament.
Ce întrebări trebuie să lămurească etapa preclinică?
Etapa preclinică trebuie să arate că substanța acționează asupra țintei dorite, că nu este toxică la dozele propuse și că poate fi produsă constant, cu aceeași calitate. Echipele de cercetare caută răspunsuri la trei grupe de întrebări.
- Eficiență: produce substanța efectul biologic așteptat pe un model al bolii?
- Siguranță: ce se întâmplă la doze mici, medii și mari, la o singură administrare și la administrări repetate?
- Comportare în organism: cum este absorbită, distribuită, transformată și eliminată (aspect tratat și în articolul despre farmacocinetică)?
Pe baza datelor, se calculează o doză de pornire pentru primele administrări la om, de obicei mult mai mică decât doza la care s-au văzut efecte în teste. Marja de siguranță este intenționat largă.
Ce se întâmplă în testele pe celule și pe computer?
Testele pe celule, numite in vitro (în eprubetă), verifică rapid mii de molecule, iar simulările pe computer, numite in silico, prezic cum se leagă o moleculă de țintă. Sunt metode rapide și ieftine care elimină din start substanțele fără șanse.
Un laborator poate expune celule din ficat, din rinichi sau din inimă la o substanță și poate observa dacă mor sau își schimbă funcția. Pentru bolile genetice sau pentru cancer se folosesc linii celulare special alese. Tot mai des se folosesc și modelele mai apropiate de țesutul real, descrise în articolul despre organoizi și organe pe cip.
De ce se folosesc și animale, și ce alternative există?
Studiile pe animale se folosesc pentru că un organism întreg are sisteme care interacționează, iar acest lucru nu poate fi reprodus complet în celule izolate. Legislația europeană cere ca o substanță să fie testată pe cel puțin o specie de rozătoare și, în multe cazuri, pe o a doua specie, înainte de administrarea la om.
Reglementările impun însă principiul celor 3R: replace (înlocuiește animalele cu alte metode când e posibil), reduce (folosește cât mai puține animale) și refine (redu suferința). Fiecare studiu primește aprobarea unei comisii de etică și se desfășoară sub control veterinar.
Alternativele sunt în dezvoltare: culturi de celule tridimensionale, țesuturi artificiale, modele computerizate. Ele nu pot înlocui încă toate testele, mai ales pentru efectele asupra întregului organism, dar reduc numărul experimentelor necesare.
Ce este testul de toxicitate și ce arată?
Testele de toxicitate măsoară efectele nedorite ale unei substanțe la diferite doze și durate, cu scopul de a identifica organele afectate și nivelul la care nu se observă efecte. Ele cuprind toxicitatea după o administrare unică, toxicitatea la administrări repetate, efectele asupra fertilității și dezvoltării și testele de mutagenitate, adică de capacitate de a modifica materialul genetic.
Pentru multe tratamente, în special cele de lungă durată, se urmărește și dacă există riscul apariției de tumori. Rezultatul final este un dosar preclinic pe care îl evaluează autoritatea de reglementare. În Uniunea Europeană, evaluarea se face în cadrul regulilor discutate în articolul despre aprobarea medicamentelor.
De ce rezultatele de laborator nu garantează succesul la om?
Un animal, o celulă sau o simulare nu seamănă complet cu un om, așa că multe substanțe promițătoare în laborator nu funcționează sau nu sunt tolerate în studiile clinice. Diferențele de metabolism, de genetică și de evoluție a bolii explică o mare parte dintre eșecuri.
Șoarecii de laborator, de pildă, au adesea o boală indusă artificial, pe când boala umană apare în decenii și se amestecă cu alte afecțiuni. De aceea etapa preclinică servește mai ales la eliminarea substanțelor evident nepotrivite și la alegerea prudentă a dozelor, nu la prezicerea sigură a rezultatului. Pentru a verifica eficiența reală se trece la fazele studiilor clinice.
Sfat: când citești o știre despre o descoperire „la șoareci” sau „pe celule”, tratează-o ca pe o etapă timpurie. Cum se interpretează astfel de rapoarte este prezentat în ghidul despre citirea unui studiu medical.
Cine verifică calitatea studiilor preclinice?
Studiile destinate dosarului de aprobare se fac după reguli numite Buna Practică de Laborator (GLP), care impun proceduri scrise, echipamente verificate și păstrarea documentelor. Inspectorii pot verifica laboratoarele, iar datele trebuie să poată fi reconstituite pas cu pas. Aceste reguli există pentru ca rezultatele să fie de încredere, nu doar bine prezentate.
Întrebări frecvente
Ce înseamnă in vitro, in vivo și in silico?
In vitro înseamnă în afara organismului, de exemplu pe celule în laborator; in vivo înseamnă într-un organism viu; in silico înseamnă prin simulări pe computer.
De ce nu se trece direct la teste pe oameni?
Pentru că riscul ar fi prea mare fără date minime despre siguranță. Etapa preclinică oferă informații despre toxicitate și doze, pe baza cărora se stabilește un început prudent.
Se poate renunța complet la testele pe animale?
Încă nu pentru toate situațiile, dar metodele alternative sunt dezvoltate constant. Principiul celor 3R urmărește înlocuirea, reducerea și rafinarea acestor teste.
Câte substanțe testate preclinic ajung medicamente?
Doar o mică parte. Majoritatea sunt abandonate pe parcurs, din cauza lipsei de eficiență, a toxicității sau a problemelor de fabricație.
Ce este Buna Practică de Laborator?
Este un set de reguli de calitate pentru studiile preclinice, care asigură că datele sunt înregistrate corect și pot fi verificate de autorități.
